Viaţa, personalitatea, misiunea Domnului nostru Iisus Christos – câteva idei inedite

Viaţa, personalitatea, misiunea Domnului nostru Iisus Christos – câteva idei inedite (I)

Dacă CHRISTOS nu ar fi spus «Tatăl nostru» eu însumi nu aş fi avut niciodată atât de puternic sentimentul acestei filiaţii; această invocaţie nu ar fi urcat niciodată plină de fervoare din inima şi de pe buzele mele. Eu cred numai în ceea ce pipăi, numai în ceea ce văd, numai ceea ce incorporez în substanţa mea şi de aceea eu cred cu tărie în CHRISTOS.”(Francois Mauriac, Vie de Jesus)

Iisus este o figură dincolo de timp. Nimeni nu ar putea contesta acest adevăr. El nu este legat nici de timp nici de loc, fiind venerat atât în orient cât şi în occident. Pentru a scrie despre el trebuie s-o faci cu toată smerenia şi curăţenia sufletului. Ar trebui, precum spune François Moriac, „să nu se poată scrie o Viaţă a lui Iisus decât în genunchi, cu sentimentul de a fi nevrednic de a ţine condeiul în mână pentru o asemenea întreprindere”.

Vocea Sa nu se poate confunda cu nicio altă voce. Ea vibrează încă în cuvintele pronunţate acum 2000 de ani. Chiar paznicii Templului, însărcinaţi să-L aresteze au fost atât de impresionaţi de personalitatea Sa, încât atunci când li s-a reproşat că nu au reuşit să-l aresteze, au răspuns: „Niciodată un om n-a vorbit ca acest om!

Toţi marii profeţi ai Israelului au prezis venirea Mesiei, dar niciunul nu L-a descris cu o mai mare claritate ca Isaia, considerat cel mai mare dintre toţi. În viziunile lor ei Îl văd când ca pe un răzbunător teribil, când ca un înger de bunătate şi milostiv. De secole întregi mitologiile visau un copil divin. Astrologii calculau venirea sa, în timp ce oracolele preziceau căderea zeilor păgâni. Pământul aştepta un rege spiritual, care să fie înţeles de cei mici, de cei umili şi de cei săraci […] şi care trebuia să înlocuiască epoca de fier cu epoca de aur în lumea întreagă.

Asemenea stelelor care parcurg în vaste orbite calea care le este trasată, planurile lui Dumnezeu nu cunosc grabă sau întârziere nici când este vorba de apariţia unui eveniment capital în evoluţia oamenilor. Astfel, când ora venirii lui Christ a fost decisă în consiliul ceresc şi când marele orologiu al secolelor a marcat ora indicată, Iisus se naşte la Bethleem. „Când timpurile au ajuns la termen, Dumnezeu a trimis pe fiul său”, […] lumea era coaptă pentru apariţia Liberatorului.

La acea epocă religiile erau saturate de spectacole şi poveşti. Oamenii suspinau după o religie capabilă să satisfacă nevoile inimii. Şi în timp ce lumina adevărului părea să se depărteze de umanitate existau totuşi suflete însetate de certitudine, suflete care doreau cu ardoare pe Dumnezeu viu. […] Şi astfel El îl trimese pe Fiul Său spre a salva lumea.

Adversarii lui Iisus, detractorii săi, au mers până la a nega existenţa Sa, afirmând că niciun istoric din acea epocă nu pomeneşte de el, omiţând intenţionat şi cu rea credinţă să amintească de ceea ce a scris despre el istoricul evreu din sec. I, Flavius Joseph: „În acest timp a existat Iisus, om înţelept dacă trebuie să-L considerăm ca om, atât de admirabile au fost lucrările sale. El îi învăţa pe cei care voiau să fie instruiţi asupra adevărului şi a fost urmat nu numai de mulţi evrei, dar de mulţi gentili. El era Christ. A fost acuzat în faţa lui Pilat de către conducătorii naţiunii noastre, iar Pilat a ordonat să fie crucificat. Cei care Îl iubiseră în cursul vieţii sale nu l-au abandonat. A treia zi, el le-a apărut din nou viu, precum precizează sfinţii profeţi, care anunţaseră că va face mii de alte minuni. De la numele său se trage numele de creştini pe care-i vedem încă astăzi” (Antiquités judaiques, XVIII, Cap. 3).

În timpul dominaţiei romane şi a domniei lui Irod, ideea unui Mesia care trebuia să vină trăia în toate conştiinţele. Dacă marii profeţi îl văzuseră sub trăsăturile unui just, unui martir, unui veritabil Fiu al lui Dumnezeu, poporul, fidel ideii iudaice, şi-l închipuia ca un David, ca un Solomon sau ca un macabeu. Dar oricare era imaginea sub care era văzut acest restaurator al gloriei Israelului, toată lumea credea în el, îl aştepta, îl chema.

Pentru sufletul care vine din cer, naşterea este o moarte”, spunea Empedocle, acum 500 de ani î. de Ch. Oricât de sublim ar fi un spirit, odată intrat în carne, pierde pentru un timp amintirea trecutului său; odată prins în angrenajul vieţii corporale, dezvoltarea conştiinţei terestre este supusă legilor lumii unde se încarnează. Cu cât mai înaltă i-a fost originea, cu atât mai mare va fi efortul pentru a trezi forţele adormite, natura celestă şi astfel a deveni conştient de misiunea sa. Sufletele profunde şi delicate au nevoie de linişte şi de pace pentru a se dezvolta.

Iisus a crescut în calmul Galileii. Primele sale impresii au fost suave, austere și senine. Valea sa natală semăna cu un colț de cer căzut într-o vâlcea de munte. Casa părintească era pentru copil un fel de templu. În ea Iisus primi primele sale învățături din gura părinților săi, fiind instruit în primul rând în cunoașterea scrierilor sacre. Pentru sufletul său de copil, Dumnezeul etern era prezent nu numai în cerul înstelat dar, de asemenea, în lumina sfeșnicului care reflecta gloria sa, în cuvântul tatălui cât și în iubirea tăcută a mamei… Dar oricât de puternice erau impresiile lumii înconjurătoare asupra sufletului lui Iisus, ele păleau toate în fața adevărului suveran, de nedescris, al lumii sale interioare. Acest adevăr se dezvolta în profunzimea ființei sale ca o floare luminoasă care iese dintr-o apă întunecată. […] Această lumină misterioasă care ieșea din profunzimile ființei sale spre a-l duce în cele mai îndepărtate spații, îl unea cu toate sufletele prin vibrații secrete. Acest sentiment originar de unitate cu Dumnezeu în lumina iubirii a fost prima revelație a lui Iisus.

Figura lui Iisus se desprinde luminos şi cu toate că nu a rămas nicio imagine fizică a Lui, noi oamenii, i-am dat un chip cu trăsături regulate, cu ochii albaştri, păr blond în plete lungi, o barbă de asemenea blondă, o statură înaltă, o fizionomie gravă, austeră, îndulcită de bunătatea buzelor. L-am îmbrăcat într-un veşmânt fără cusătură şi astfel, prin sugestie, El s-a imprimat în milioanele de creiere omeneşti. El a fost Dumnezeu care a locuit în noi şi care a trebuit să vină pentru a pune în activitate noi forțe psihice, pentru a ne apropia de izvorul de viaţă. El a aruncat în sufletul pământului speranţe noi, consolări şi sprijin moral. El a inspirat nebunia crucii, iubiri exaltate, sacrificii eroice. În numele său s-a iubit şi s-a urât, s-a salvat şi s-a ucis, s-a iertat şi s-a persecutat, s-a vindecat şi s-a torturat.

Christos, bătrân de 2000 de ani, continuă să fie tânăr. Magnetismul său divin acţionează mereu, fiind dintre cele care nu pot să piară. Cu toate că figura lui Christ nu e prezentată în adevărata sa lumină, el a cucerit mulţimile prin latura dramatică a istoriei sale. Dezbrăcat de confuziile teologice ale dogmei şi fabulelor, El ni se înfăţişează învăluit de o autoritate irezistibilă. Se descoperă în El o profunzime de gândire, o filosofie generoasă, o bunătate fără margini, o indulgenţă infinită. Eşti fermecat de misticismul Lui iluminat. Era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. […]

Când ora voită de providenţă a sosit, Iisus şi-a început misiunea. […] Atât în Templu, sub porticul lui Solomon cât şi în sinagogi, pe malul râului Iordan, al mării Galileii, pe colinele din împrejurimi, el predică evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. El redă în cuvinte blânde, calde şi duioase, visul copilăriei şi tinereţii sale, acest vis care urma să transforme milioane de creaturi. El reprezintă pe Dumnezeu nu ca pe un judecător implacabil, nu ca pe Dumnezeul unui popor ales, ci ca pe Dumnezeul umanităţii întregi, ca un părinte bun şi milos cu care El este în continuă comuniune. În numele său el promite nemurirea, un regat al cerurilor, unde flămânzii acestei lumi vor fi săturaţi, cei îndureraţi consolaţi. Şi lucru nemaiauzit, el proclamă fericirea celor care suferă şi a celor neînzestraţi. El încearcă să facă cunoscut pe acest Dumnezeu Tatăl, pe care vrea să-L dea pământenilor. El vorbeşte de fraternitate, cum nimeni altul nu a vorbit înainte. El repetă fără încetare: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, ştiind bine că fericirea pământului rezidă în acest îndemn. Apoi el cere omului un efort pe care nu l-a făcut niciodată şi care consistă în a face bine pentru rău: el vrea să ne iubim duşmanii. Predică renunţarea la bunurile acestei lumi şi, coborând în profunzimile sufletului uman, el afirmă că singură dorinţa adulterului, a furtului, a omuciderii, constituie crimă, creând astfel păcatul gândului, care pare a fi lipsit de importanţă, dar care are consecinţe imense. El vorbeşte mai mult de recompense decât de pedepse. Nu ameninţă cu focul etern şi nu ezită să vină la cei consideraţi păcătoşi, spre dezaprobarea ipocriţilor. Merge la cei consideraţi paria, care nu îndrăznesc să vină la El şi are cele mai blânde cuvinte pentru păcătoşi şi păcătoase. Are milă de mulţimea care-L urmează, simte foamea şi oboseala ei. El e cu adevărat Fiul Omului. […]

Există o viaţă a lui Iisus, un mister al lui Christos. Prima a fost deformată de texte. Sfântul Jerome declara că a avut în mâinile sale prima versiune a Evangheliei după Matei scrisă în ebraică, pe care o deţinea de la ebioniţi. El o considera foarte ermetică şi foarte periculoasă, căci „ea distrugea totul”, mărturiseşte el, prin faptul că recunoştea un om în Iisus. Din această cauză o distruse. În ce priveşte misterul lui Christ, este îndoielnic dacă a fost  înţeles de toţi discipolii săi. […]

Se poate spune că-L cunoştem mai bine pe Iisus după moartea Sa decât înainte de botezul Său. O mică linie luminoasă doi sau trei ani din viaţa Sa, şi tot restul nu este decât întuneric. Iar în acest întuneric ce este? „Nu ştim şi voi nu aveţi nevoie s-o ştiţi pentru a fi salvaţi”, par a răspunde cu voci diferite cei patru evangheliști.

Lumina pe care aceştia o proiectează asupra vieţii lui Iisus se prezintă în aşa fel încât aceasta seamănă cu o cameră lungă şi strâmtă, unde numai aproape de ieşire, la moarte, se vede strălucind un punct luminos, de o lumină orbitoare, Învierea. Pe măsură ce ne depărtăm de acest punct, întunericul se măreşte tot mai mult, devenind cel mai accentuat aproape de intrare, Naşterea. Lumina merge mărindu-se de la începutul vieţii lui Iisus până la sfărşitul Său, în acelaşi timp în care în cursul vieţii Sale se accelerează. Anii de la naştere până la botez sunt cei mai puţin luminaţi; cei doi sau trei ani care merg de la Botez la Transfigurare, sunt ceva mai luminaţi şi cu cât înaintăm, cu atât mai vie devine lumina care luminează lunile ce se scurg de la Transfigurare până la intrarea în Ierusalim, zilele de la intrarea în Ierusalim până la Ghetsimani, orele de la Ghetsimani până la Golgota şi în fine, minutele de pe Golgota.

Numele său, faptul că s-a născut, creşterea Sa, viaţa Sa, faţa Sa sunt ca la toată lumea. Dacă în acestea nu putem afla cheia enigmei, cei 30 de ani ai vieţii Sale dinainte de a se manifesta lumii, ar fi poate locul unde trebuie s-o căutăm. Iisus a fost El Christ înainte de a se manifesta lumii? Adică, Iisus a fost mereu Christ sau mai exact Christ a fost mereu în Iisus? Misterul vieţii Sale secrete este misterul seminţei care creşte. „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este la fel ca atunci când un om aruncă sămânţa în pământ; fie că doarme, fie că este treaz, fie că e noapte fie că e ziuă, sămânţa încolţeşte fără să ştie cum”. (Marcu 4; 26, 27). Christ întrebuinţează 30 de ani pentru a se naşte în Iisus. Deja născut în eternitate, el se naşte din nou în timp. „El creşte ca orice om”, şi cum spune evanghelistul Luca: „El creştea şi se mărea în spirit şi se umplea de înţelepciune”. Fiinţa divină dezvoltându-se în fiinţa omenească, ridicându-se din profunzimile întunecoase, din ceea ce numim „inconştientul”, conştiinţa superioară nu pătrunde decât progresiv în conştiinţa omului Iisus; ea pune stăpânire încet şi treptat pe El, Îl umple după cum lumina şi căldura soarelui umplu fructul transparent pe cale de a se coace. În acest fel, Christ ia naştere în Iisus. Fiinţa umană este în realitate un Zeu care îşi aminteşte de Împărăţia Divină, scria Lamartine. Această părere e însă contrazisă de comportamentul majorităţii oamenilor. Naşterea, această cădere teribilă din cer pe pământ, pare să fi distrus la oameni memoria. Iisus o păstreză însă. El trăieşte în două lumi deodată, în aceasta de aici şi în cea de dincolo. „Am ieşit din Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl” (Ioan, 16; 28). Pentru El cealaltă lume nu este noaptea neagră ca pentru noi, ci un crepuscul transparent. Iisus îşi aminteşte de cer ca un exilat care-şi aminteşte de patria sa părăsită de curând. „Eu şi Tatăl suntem unul” (Ioan, 10; 30). Iată ceea ce este în el mai de neînchipuit şi adevărat. În această iubire a fiului pentru Tatăl, Omul Iisus este unic. El Îl iubeşte tot atât de natural după cum respiră. La El sentimentul Tatălui este tot aşa de primordial, după cum este la ceilalţi oameni sentimentul propriului lor eu. El spune Tată, după cum spunem noi eu.

Iisus începe prin botez şi sfârşeşte pe cruce. Dacă viaţa sa scurtă este terestră înainte de botez şi cerească după cruce, întreaga Sa viaţă publică este cuprinsă între aceste două limite terestre: Botezul şi Crucea. Dacă ignorăm ceea ce este începutul, nu vom şti mai mult ce este sfârşitul, Crucea, nici ceea ce este între ele, viaţa publică a lui Iisus, Vestea cea Bună, Evanghelia. Chist, Fiul lui Dumnezeu, se manifestă lumii în Iisus, fiul Omului. Acesta este sensul Ephifaniei, nume ce se dă botezului în primele secole ale creştinismului. Dacă în viaţa umanităţii, creştinismul este evenimentul cel mai important, atunci acest punct infinit de mic în spaţiu şi în timp, acest punct aproape invizibil, comparabil cu un punct geometric – „Iisus a fost botezat” – este evenimentul cel mai mare, zenitul istoriei universale, cauza a tot ceea ce se petrece în ea, izvorul şi scopul a tot ceea ce se mişcă în ea, de la începutul până la sfârşitul timpurilor. Iar dacă Christ este cu adevărat ceea ce vede în El creştinismul, Botezul este echinoxul vieţii, nu numai al umanităţii, dar al universului întreg. Pentru aceea a fost el creat, pentru aceea va fi el distrus, pentru a da naştere unui univers mai bun, Regatul lui Dumnezeu.


Viaţa, personalitatea, misiunea Domnului nostru Iisus Christos – câteva idei inedite (II)

Motto: „Dacă CHRISTOS nu ar fi spus «Tatăl nostru» eu însumi nu aş fi avut niciodată atât de puternic sentimentul acestei filiaţii; această invocaţie nu ar fi urcat niciodată plină de fervoare din inima şi de pe buzele mele. Eu cred numai în ceea ce pipăi, numai în ceea ce văd, numai ceea ce incorporez în substanţa mea şi de aceea eu cred cu tărie în CHRISTOS.” (Francois Mauriac, Viața lui Iisus)

Iisus şi-a dat seama de misiunea Sa şi nu a început să dezvăluie mesajul Său încredinţat de Divinitate decât după ce s-a regăsit pe Sine însuşi. Ceea ce a descoperit Iisus în El însuşi nu a fost altceva decât fiinţa Sa reală sau cum spunea Paul Brunton, Eul Suprem, Fiinţa cea mai profundă. Şi pentru că nu există decât un singur Eu Suprem, un singur Spirit Universal, El a găsit exact aceeaşi Fiinţă pe care fiecare din noi o putem descoperi în noi. Nu există două Euri Supreme, două Spirite Universale, ci unul singur, cu toate că pot exista o multitudine de entităţi şi inteligenţe care ar putea fi luate drept Zei sau Dumnezei. Există o singură Existenţă Universală iar nu una personală, ceva ce nu se poate împărţi între două persoane diferite. Nu e vorba de o stare mentală, nici de o stare fizică, ci de ceva fără limite şi fără formă.

Când la vârsta de 28 ani Iisus s-a descoperit, el şi-a găsit misiunea în viaţă. La rândul nostru, atât timp cât nu ne vom regăsi, nu vom descoperi adevăratul nostru eu, Eul nostru real, nu vom descoperi adevăratul scop în lume. Până atunci nu vom înainta în viaţă decât bâjbâind. Sentimentul identităţii cu Eul universal înlocuieşte eul personal. În consecinţă, acela care înţelege ceea ce este, nu poate dori decât binele tuturor creaturilor şi va îndeplini ceva în acest scop, în fiecare zi a existenţei sale. A fi în serviciul lumii, fie în secret sau în public este dovada realizării. Iisus s-a dedicat binelui oamenilor, învăţând fără răgaz chiar pe cei despre care ştia că-L vor crucifica. Dar fiecare cui înfipt în carnea sa era de asemenea înfipt în propriul lor destin.

În cursul celor trei ani care au precedat moartea Sa aparentă, El a putut să-şi îndeplinească sarcina pentru care venise în lume, dar care nu era aceea pe care o cred majoritatea creştinilor. El nu a venit pentru a crea o organizaţie nouă, pentru a fonda o biserică; a venit pentru a arunca în inima oamenilor o sămânţă invizibilă, din care trebuia să răsară şi să crească un arbore imens.

Iisus nu a fondat nicio organizaţie, nici obiserică. El a sfătuit pe cei care-L ascultau să se roage în secret, nu în biserică. El nu a numit nici cler nici preoţi. Aţii au întemeiat organizaţia religioasă, biserica. […] El a dat ceea ce venise să dea, ceva impalpabil, invizibil, ceva pe care El îl plantă în inima oamenilor, ceva pe care îl putem numi Spirit. El a adus planetei noastre un nou dar al Spiritului.

Iisus nu intervine niciodată în liberul arbitru al oamenilor. El a stimulat sufletele către Adevăr, a dat un impuls în sensul descoperirii eului nostru interior, a arătat ceea ce era în realitate viaţa spirituală, dar nu a obligat niciodată să fie acceptată. În consecinţă, ceea ce a înfăptuit, nu poate fi măsurat prin rezultatele obţinute exterior, în epoca sau în epocile posterioare, pentru că era ceva care trebuia să fie trăit etern în inima oamenilor, ceva profund şi de nedescris.

Noul testament păstrează din parfumul acestui Om divin, cu toate deformările survenite după moartea sa. Cele patru evanghelii sunt inspirate: ele strălucesc ca nişte faruri. Paragrafele lor elegante şi concise reflectă iluminarea. Frumoasele şi profundele idei ale lui Iisus sunt condensate în fraze admirabile, care nu pot fi uitate curând. „Marile adevăruri pot încăpea în spaţiul unei cărţi poştale; ele sunt cuprinse în Predica de pe Munte”, spunea Walles. Magnifica formulă a lui Iisus: „Regatul cerurilor se află în voi”, acest adevăr mai presus de orice, adus de el unor auditori şovăitori, constituie cheia Spiritului. El străluceşte ca un fulger în noapte.

Imensa majoritate a creştinilor a pierdut sensul adevărat al învăţăturilor lui Iisus; ei dau căilor pe care le urmează, ritualurilor pe care le practică, dogmelor pe care le îndrăgesc, o importanţă mai mare decât mântuirii pe care o doresc şi o aşteaptă. Venirea lui Iisus a constituit o binecuvâtare pentru lume. El a instruit şi inspirat pe oameni, învăţându-i cel mai profund secret al vieţii şi îndemnându-i să se angajeze pe calea divină. În existenţa Sa cotidiană, el a manifestat o sfinţenie care a lăsat în umbră toate existenţele noastre banale… şi astfel ştim că nu suntem abandonaţi şi lăsaţi singuri.

Dumnezeu trimite mesageri divini pentru a ajuta mersul nostru şovăitor şi nesigur, apostoli ai infinitului pentru a ne lumina şi a risipi întunericul din spiritul nostru. Fiecare creştin caută în Christ propriul său mântuitor, iar ceea ce este mai minunat, constă în faptul că venind pentru fiecare din noi, vom descoperi între toate vorbele lui, pe cele pe care ni le adresează în mod special.

Este necesar să ne oprim asupra acestui adevăr, potrivit căruia totul se petrece ca şi când fiecare creştin îşi are fixat dinainte lotul său în „Câmpia Tatălui”, lot care trebuie lucrat şi însămânţat.

Iisus nu a venit să dea hrană trupului, ci hrană sufletului, acea merindă precum alta nu e: Adevărul. Iisus a venit să se transforme Împărăţia pământului în Împărăţia cerului. El ne cheamă şi acum ca în urmă cu 2000 de ani. Întemeierea împărăţiei sale abia a început. Noi cei de faţă putem fi părtaşii acestei împărăţii, putem pătrunde în ea, ne putem bucura de ea. Această împărăţie nu e o născocire a unui biet iudeu de acum 2000 de ani, visul înfrigurat al unui om bolnav. Împărăţia Sa este aici, de azi, de mâine, dintotdeauna: o realitate a prezentului, o realitate a viitorului. O faptă începută de curând. Orice om poate da o mână de ajutor de îndată. Atârnă de fiecare din noi să ne apucăm de lucru şi să perseverăm. Iisus a aruncat sămânţa în pământ, dar în cele două milenii de viaţă omenească, trecută ca o iarnă de trândăvie în decursul atâtor generaţii omeneşti, ea abia acum a început să încolţească. Nu trebuie să ne închipuim această împărăţie drept un nou rai de desfătări, drept o plicticoasă Arcadie de fericiri, drept un cor de milioane de glasuri, cântând osanale, cu picioarele în nori şi cu fruntea în stele. Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum reiese din vorbele lui Iisus, este răsturnarea Împărăţiei Pământului, răsturnarea împărăţiei Satanei.

Împărăţia Satanei este împărăţia răului, a vicleniei, a cruzimii, a trufiei, este împărăţia Prăpastiei, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia binelui, a iubirii, a sincerităţii, a smereniei, Împărăţia Duhului, nu a cărnii. Cine scormoneşte pământul şi nu se uită decât la noroi este bestie, iar Iisus vrea să transforme bestiile în sfinţi.

Iisus adaugă: „Pocăiţi-vă”, dar şi de data aceasta străvechiul cuvânt a fost denaturat, a fost abătut de la înţelesul său adevărat. Cuvântul grecesc din care provine nu se poate tălmăci prin „poenitemini!” sau „pocăiţi-vă!” ci înseamnă „mutatio menti”, prefacerea minţii, prefacerea sufletului. Metamorfoza e transformarea formei, în timp ce metanoia e transformarea spiritului. Cerinţa lui Iisus pentru venirea acestei împărăţii, cerinţă care era totodată temelia noii orânduiri era prefacerea din adâncuri a sufletului, răsturnarea vieţii, preschimbarea simţămintelor, a gândurilor, acea prefacere căreia, vorbind cu Nicodim, i-a zis „a doua naştere”. Iisus va lămuri treptat, treptat, în ce fel va să se petreacă această preschimbare din adâncuri a sufletului omenesc.

Deocamdată se mulţumeşte să adauge un singur sfat: „Credeţi în Evanghelie”. Prin Evanghelie, oamenii din zilele noastre înţeleg de obicei Cartea în care e tipărită povestea vieţii lui Iisus. Dar Iisus nu a scris cărţi. A scris o singură dată pe nisip în faţa femeii adultere, dar vântul i-a spulberat slovele şi nimeni nu ştie ce a scris. Prin Evanghelie înţelegea Buna Vestire sau Voioasa Solie. Iisus e un Sol (în greceşte – înger), aducător al unei veşti fericite, o solie bună. El aduce vestea bună că cei bolnavi vor fi lecuiţi, că orbii vor vedea, că săracii se vor îmbogăţi cu bogăţii nepieritoare, că cei necăjiţi se vor veseli, că păcătoşii vor fi iertaţi, că cei nedesăvârşiţi se vor desăvârşi.

Pentru ca să vină Împărăţia cerurilor, pentru ca toţi să se străduiască întru venirea ei, oamenii trebuie să creadă în această solie, să creadă că Împărăţia e adevărată şi se apropie. Fără credinţă în această făgăduială, nimeni nu va săvârşi cele de trebuinţă. Pentru ca făgăduiala să fie ţinută, Iisus îi îndeamnă pe oameni să se apuce de lucru acum, de îndată. Gândul lui e unul singur: să transforme pe oameni din bestii în sfinţi cu ajutorul iubirii. 

Omul, aşa cum iese din natură, nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine. Încet, încet, izbuteşte să-şi iubeasă un timp nevasta, copii, prietenii, dar refuză a-şi iubi duşmanii. Tocmai de aceea Iisus recomandă ca oamenii să-şi iubescă duşmanii. Pentru a-l îmblânzi pe îndărătnicul Adam, vrea să-i smulgă din inimă această iubire de sine, pentru a-i sădi în ea cea mai potrivnică iubire a firii sale, iubirea duşmanilor. Până acum omul se iubeşte pe sine şi urăşte pe cel care urăşte. Omul viitor, noul Adam trebuie să-l iubească pe cel care-l urăşte, idee care fiind potrivnică firii sale este cea mai greu de acceptat de omul obişnuit.

Tot ceea ce religiile, moralele numesc păcate, vicii, crime, îşi găsesc obârşia în această iubire egoistă de sine şi în ura pentru ceilalţi. Duşmanul nostru este până la urmă mântuitorul nostru. Va trebui să le fim recunoscători zi cu zi duşmanilor, căci orice duşman este un frate necunoscut. Pentru a reuşi să punem în practică această poruncă a lui Iisus de a ne iubi cu adevărat semenii şi chiar pe duşmani trebuie ca în prealabil să facem să tacă eul nostru personal şi ca atare iubirea de sine. Dar pentru a face să tacă acest eu personal este necesar să cunoaştem şi să punem în practică învăţătura secretă a lui Iisus, învăţătura ezoterică sau Gnoza, dezvăluită de Iisus Christos apostolilor după Înviere.

Iisus a fost grandios şi sublim nu atât prin puritatea şi nobleţea caracterului Său, calităţi care puteau fi observate de contemporanii Săi, cât mai ales prin ceea ce  contemporanii Săi nu puteau sesiza şi înţelege, profunzimea gândirii sale spirituale, învăţătura Sa luminoasă, care înţeleasă cum trebuie poate transforma radical omul, poate regenera umanitatea.


Fragmente din cartea Iniţiatul – spiritul nemuritor şi misterele creaţiei.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/7 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Citeste si da mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterEmail this to someoneShare on Google+Share on LinkedInShare on RedditDigg thisShare on TumblrPin on PinterestShare on StumbleUpon
Acest articol a fost postat în Spiritualitate si etichetat . Memoreaza acest link permanent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *